Cum a fost construită hidrocentrala Porțile de Fier I

Între Baziaș și Drobeta-Turnu Severin, Dunărea trece printre Munții Carpați și Munții Balcani. Pe aproape 130 de kilometri, valea se strânge, iar fluviul curge prin chei înguste și peste praguri de stâncă. Locul se numește Porțile de Fier, iar timp de secole a fost coșmarul navigatorilor.

Un fluviu greu de navigat

Înainte de baraj, în Clisura Dunării apa era repede, plină de vârtejuri, iar vara scădea atât de mult încât stâncile ieșeau la suprafață. Romanii au săpat aici un drum în stâncă pentru armata lui Traian. Inscripția comemorativă, Tabula Traiana, se vede și azi pe malul sârbesc.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, pe malul sârbesc, la Sip, s-a săpat un canal care ocolea cea mai periculoasă porțiune. Curentul era însă atât de puternic, încât navele nu-l puteau urca singure și trebuiau trase din mal. Ideea unui baraj care să ridice apa și să liniștească fluviul a apărut încă din perioada interbelică. Realizarea ei a fost posibilă abia după ce România și Iugoslavia au semnat un acord, în 1963.

Un baraj cu două jumătăți egale

Lucrările au început în septembrie 1964, la aproximativ 10 kilometri în amonte de Drobeta-Turnu Severin, între Gura Văii, pe malul românesc, și Kladovo, pe cel sârbesc. Principiul proiectului a fost egalitatea. Granița trece prin mijlocul fluviului, deci și prin mijlocul barajului, iar fiecare țară a primit exact aceleași lucruri.

Privit de sus, sistemul are trei părți. Lângă fiecare mal se află câte o ecluză, pentru nave. Lângă ecluze sunt cele două centrale, una românească și una sârbească, fiecare cu șase turbine. În mijloc se află un baraj deversor, prevăzut cu stăvilare mari, prin care se lasă să treacă apa în plus, la viituri.

Fiecare țară și-a construit jumătatea ei, cu propriile echipe, dar după un proiect comun, iar lucrările au fost coordonate de o comisie mixtă. Turbinele, de tip Kaplan, au fost fabricate în Uniunea Sovietică. Erau printre cele mai mari din lume la vremea respectivă.

Cum se construiește în mijlocul Dunării

Un baraj nu se poate turna în apă curgătoare. Constructorii au folosit batardouri: diguri provizorii, ridicate în jurul unei porțiuni din albie, din care apa era apoi pompată. Într-o primă etapă, s-a închis o parte a fluviului, iar Dunărea a curs prin restul albiei. Pe fundul uscat dinăuntru s-au săpat fundațiile și s-a turnat betonul. Apoi lucrul s-a mutat pe cealaltă parte.

Navigația nu putea fi oprită pe durata lucrărilor. Dunărea este o cale navigabilă internațională, așa că șantierul a trebuit să lase mereu liber un culoar pentru nave.

Ecluzele: un lift pentru vapoare

După ce barajul a ridicat apa cu câteva zeci de metri, navele aveau nevoie de un mod de a trece peste diferența de nivel. Ecluzele de la Porțile de Fier au câte două trepte, adică două bazine așezate unul după altul.

Funcționarea lor e simplă. Nava intră în bazin, porțile se închid în spatele ei, iar apa este lăsată să intre sau să iasă până când nivelul ajunge egal cu cel din bazinul următor. Apoi se deschide poarta din față. Trecerea durează în jur de o oră. Pentru fluviu, efectul a fost enorm: Clisura a devenit un lac adânc și liniștit, pe care pot circula convoaie mari de barje, la orice nivel al apei.

Electricitate pentru două țări

Hidrocentrala a fost inaugurată în mai 1972. La început, fiecare jumătate avea 1.050 de megawați. Partea românească a fost modernizată după 2000, iar puterea fiecărei turbine a crescut, astfel încât azi centrala are în jur de 1.166 de megawați. Este cea mai mare hidrocentrală din România și produce o parte importantă din electricitatea țării.

Avantajul unei centrale pe un fluviu mare este debitul constant. Spre deosebire de barajele de munte, care depind de ploi și zăpezi, Dunărea aduce apă tot anul. La 80 de kilometri mai jos, în 1984, a fost terminată și Porțile de Fier II, tot un proiect româno-iugoslav, mai mic.

Ce a acoperit lacul

Ridicarea apei a avut un preț uman. Orașul vechi Orșova a fost acoperit de lac, iar locuitorii au fost mutați într-un oraș nou, construit mai sus pe deal. Au dispărut sub apă și mai multe sate de pe ambele maluri, precum și porțiuni din drumul roman.

Cea mai cunoscută pierdere este insula Ada Kaleh, locuită de o comunitate turcă. Insula avea o moschee, case vechi, livezi de smochini și o fortăreață, iar turiștii o vizitau pentru cafeaua turcească și rahat. Locuitorii au fost strămutați, mulți în Turcia, alții în Constanța sau în alte orașe românești. O parte din zidurile fortăreței a fost demontată și reclădită pe insula Șimian, în aval, dar insula ca loc de viață nu a mai putut fi refăcută.

Tabula Traiana, inscripția romană de pe malul sârbesc, a fost tăiată din stâncă și ridicată mai sus, deasupra noului nivel al apei. De aceea se poate vedea și astăzi, din vapor.

Barajul de azi

Peste coronamentul barajului trece o șosea care leagă România de Serbia, iar pe acolo se află un punct de trecere a frontierei. Peisajul din amonte, cu Cazanele Dunării și chipul lui Decebal sculptat în stâncă, a devenit unul dintre cele mai vizitate locuri din sudul țării.

Cei mai mulți turiști nu se gândesc că apa liniștită pe care navighează a fost cândva un fluviu sălbatic, îmblânzit de un zid de beton construit pe jumătate de fiecare țară.