Cum funcționează barajul Vidraru

Cine urcă pe Transfăgărășan dinspre Curtea de Argeș trece, înainte de munte, peste coronamentul unui baraj. De o parte se vede un lac lung, între pante împădurite. De cealaltă, un perete de beton care coboară aproape vertical spre fundul unei văi înguste. Este barajul Vidraru, unul dintre cele mai înalte din România.

De ce acolo

Râul Argeș își adună apele din Munții Făgăraș, unde precipitațiile sunt abundente, și iese spre câmpie printr-un defileu strâmt, săpat în rocă dură, lângă dealul Vidraru. Un loc ideal pentru un baraj are trei calități: o vale îngustă, astfel încât zidul să fie scurt; o rocă solidă de o parte și de alta, pe care acesta să se sprijine; și, în spate, o vale largă, în care să încapă mult lac. Defileul Argeșului le avea pe toate trei.

Amenajarea a avut mai multe scopuri: producerea de electricitate, alimentarea cu apă a localităților din aval, inclusiv a Piteștiului, irigațiile și apărarea împotriva inundațiilor.

Un zid care nu se bazează pe greutate

Există două mari familii de baraje din beton. Barajul de greutate rezistă prin masa lui: este un zid uriaș, foarte gros la bază, pe care apa nu îl poate împinge pentru că e prea greu. Este simplu, dar consumă cantități enorme de beton.

Barajul în arc funcționează altfel. Văzut de sus, are forma unui arc curbat spre lac. Apa apasă pe partea convexă, iar forma transmite această apăsare lateral, spre versanții văii. Este același principiu ca la o boltă de pod sau la o arcadă de piatră, doar că bolta este culcată pe o parte. Betonul este astfel comprimat, iar betonul rezistă foarte bine la compresiune.

Vidraru merge un pas mai departe: este un baraj în arc cu dublă curbură. Este curbat nu doar văzut de sus, ci și văzut din profil, ușor bombat spre lac. Forma seamănă cu o bucată dintr-o coajă de ou, una dintre cele mai rezistente forme naturale în raport cu grosimea. Rezultatul este un baraj mult mai subțire decât unul de greutate de aceeași înălțime. La coronament, peretele are doar câțiva metri grosime.

Prețul acestei economii este că barajul depinde complet de versanți. Roca în care se sprijină trebuie să fie foarte solidă și bine studiată, pentru că acolo ajunge toată forța apei.

Cum a fost construit

Lucrările au început cu devierea râului. Prin tuneluri săpate în versant, Argeșul a fost ocolit pe lângă șantier, astfel încât fundul văii să rămână uscat. Apoi s-a săpat până la roca sănătoasă, iar fisurile au fost injectate cu ciment.

Barajul nu a fost turnat dintr-o bucată. Betonul se încălzește puternic când se întărește, iar un bloc uriaș turnat deodată ar crăpa la răcire. De aceea, barajele mari se toarnă în ploturi: blocuri verticale separate, ridicate strat cu strat, uneori răcite cu apă care circulă prin țevi îngropate în beton. Abia după ce s-au răcit complet, rosturile dintre blocuri sunt injectate, iar barajul devine o singură structură.

Lucrul la mare înălțime, cu macarale-funicular întinse peste vale, cu explozibil și cu betonul turnat în condiții de munte, a fost periculos. Pe șantier au murit oameni. Numărul lor exact nu a fost făcut public în epocă, iar cifrele care circulă astăzi diferă de la o sursă la alta.

Electricitatea vine de sub munte

Barajul în sine nu produce curent. Produce doar o cădere de apă. Centrala se află în aval, la Corbeni, și a fost construită în subteran: o sală mare săpată în stâncă, la peste o sută de metri sub suprafață, în care sunt montate turbinele și generatoarele.

Apa lacului ajunge la ea printr-o galerie săpată în munte, apoi coboară printr-un puț vertical și pune în mișcare turbinele. După ce trece prin ele, se întoarce în albia Argeșului printr-o altă galerie. Puterea instalată a centralei este de aproximativ 220 de megawați.

Ca lacul să primească mai multă apă decât îi aduce Argeșul singur, s-au săpat zeci de kilometri de galerii prin munții din jur. Ele captează pâraiele din văile vecine și le duc în lac. Este o rețea subterană pe care cei care vizitează barajul nu o văd deloc.

Un avantaj important al unei asemenea centrale este flexibilitatea. Spre deosebire de o termocentrală, ea poate porni și opri în câteva minute. Rețeaua electrică o folosește tocmai pentru acoperirea vârfurilor de consum, dimineața și seara.

Cum se știe că barajul e în siguranță

Un baraj mare nu este lăsat în pace după construcție. În corpul lui se află galerii de vizitare, la diferite niveluri, de unde specialiștii îl urmăresc permanent. Aparate montate în beton și în rocă măsoară deplasările, presiunea apei din fundație, temperatura și deschiderea rosturilor. Pendulele atârnate în puțuri verticale arată cu precizie de fracțiuni de milimetru cât se înclină barajul.

Iar barajul chiar se mișcă: când lacul e plin, coronamentul este împins ușor spre aval; vara, betonul încălzit se dilată. Asemenea mișcări sunt prevăzute în proiect și nu sunt un semn de pericol. Pericol ar fi doar o abatere de la tiparul obișnuit, iar măsurătorile sunt făcute tocmai ca să fie observată la timp.

Barajul de astăzi

Lacul Vidraru a devenit un loc de excursie, iar barajul, una dintre opririle obișnuite pe Transfăgărășan. Pe un vârf de deasupra se află o statuie care îl înfățișează pe Prometeu, cu un fulger în mână, simbol al electricității. De pe coronament se fac sărituri cu coarda elastică.

Puțini dintre cei care trec pe acolo se gândesc că stau pe o boltă de beton care ține în spate sute de milioane de metri cubi de apă și că o fac în siguranță datorită formei ei, nu grosimii.