Cum ține Olanda marea la distanță

Dacă toate pompele și digurile Olandei ar dispărea peste noapte, o bună parte din țară ar ajunge sub apă. Aeroportul Schiphol, unul dintre cele mai mari din Europa, se află la aproximativ patru metri sub nivelul mării, pe fundul unui fost lac. Milioane de oameni trăiesc în locuri care, în mod natural, ar fi mlaștină sau mare. Cum a ajuns o țară întreagă să locuiască sub nivelul apei și cum reușește să rămână uscată?

Polderul: pământ scos din apă

Cuvântul-cheie este polder: o bucată de teren joasă, înconjurată de diguri, din care apa este scoasă permanent. Rețeta e simplă ca idee. Mai întâi se construiește un dig în jurul unei zone inundate sau mlăștinoase. Apoi apa din interior este pompată peste dig, într-un canal aflat mai sus. Ce rămâne este un teren plat, foarte fertil, dar aflat sub nivelul apei din jur.

Partea grea este că munca nu se termină niciodată. Ploaia și apa care se infiltrează pe sub diguri readuc mereu apă în polder, așa că pomparea trebuie să continue fără oprire. Vreme de secole, treaba aceasta au făcut-o morile de vânt. Celebrele mori olandeze nu măcinau, în marea lor majoritate, grâu: ridicau apă. Acolo unde o singură moară nu putea urca apa suficient de sus, se construiau mai multe în șir, fiecare ridicând apa cu o treaptă.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple este polderul Beemster, un lac secat în 1612 cu ajutorul a zeci de mori de vânt. Astăzi este pe lista patrimoniului UNESCO. În secolul al XIX-lea, aburul a luat locul vântului: lacul Haarlemmermeer, pe fundul căruia se află acum Schiphol, a fost secat în 1852 cu trei stații uriașe de pompare cu abur.

Un golf transformat în lac

Cel mai ambițios pas a venit în secolul XX. În mijlocul țării se afla Zuiderzee, un golf larg al Mării Nordului care provoca inundații repetate. Soluția inginerului Cornelis Lely a fost radicală: închiderea completă a golfului.

În 1932 a fost terminat Afsluitdijk, un dig lung de 32 de kilometri care a separat golful de mare. Apa sărată a fost înlocuită treptat de apa dulce a râurilor, iar golful a devenit lacul IJsselmeer. În interiorul lui au fost apoi îndiguite și secate suprafețe uriașe. Așa a apărut Flevoland, o provincie întreagă, înființată oficial în 1986, pe un teren care cu câteva decenii înainte era fund de mare.

Noaptea care a schimbat totul

În noaptea de 31 ianuarie spre 1 februarie 1953, o furtună puternică a coincis cu mareea înaltă. Digurile din sud-vestul țării au cedat în zeci de locuri. În Olanda au murit 1.836 de oameni, zeci de mii de animale s-au înecat și zeci de mii de case au fost distruse sau avariate.

Răspunsul a fost unul dintre cele mai mari proiecte de inginerie din lume: Lucrările Delta. Ideea de bază a fost scurtarea liniei de coastă. În loc să fie înălțate sute de kilometri de diguri de-a lungul fiecărui braț de mare, gurile acestora au fost închise cu baraje. Lucrările au durat din anii 1950 până în 1997.

Bariere care se închid doar la nevoie

Două dintre construcții ies în evidență, pentru că nu sunt simple ziduri.

Bariera Oosterschelde, deschisă în 1986, are aproximativ nouă kilometri. Planul inițial era un baraj plin, dar asta ar fi distrus un ecosistem marin valoros și pescuitul de stridii și midii din zonă. După proteste, inginerii au ales o soluție mai scumpă: 62 de porți uriașe de oțel, prinse între piloni de beton, care stau ridicate în mod normal și lasă mareea să treacă. Porțile coboară doar când se anunță o furtună periculoasă.

Maeslantkering, terminată în 1997, protejează Rotterdamul, unul dintre cele mai mari porturi din lume. Un baraj fix ar fi blocat navele, așa că bariera este formată din două brațe plutitoare, fiecare lung de peste 200 de metri, comparabile ca dimensiune cu Turnul Eiffel culcat. În mod normal stau trase pe maluri. Când un sistem computerizat prevede un nivel periculos al apei, brațele se rotesc spre mijlocul canalului, se umplu cu apă și se așază pe fund, închizând trecerea.

De ce funcționează

Succesul nu ține doar de beton și oțel. Olanda are unele dintre cele mai vechi instituții democratice din Europa tocmai din cauza apei: consiliile apelor, organizate încă din Evul Mediu, în care locuitorii unui polder decideau și plăteau împreună pentru întreținerea digurilor. Un dig prost întreținut de un singur vecin îi îneca pe toți, așa că cooperarea era obligatorie.

Standardele de siguranță sunt, la rândul lor, neobișnuit de stricte: apărările din zonele cele mai populate sunt proiectate pentru furtuni atât de rare încât, statistic, apar o dată la mii de ani.

Ce urmează

Creșterea nivelului mării pune sistemul la o nouă încercare. În ultimele decenii, strategia s-a schimbat: nu doar diguri mai înalte, ci și mai mult loc pentru apă. Prin programul „Spațiu pentru râu”, unele albii au fost lărgite, iar anumite terenuri au fost desemnate să fie inundate controlat, pentru a proteja orașele. După secole în care a împins apa înapoi, Olanda învață și să îi facă loc acolo unde nu face rău.