Cum a fost construit Canalul Suez

Înainte de 1869, o corabie care pleca din Londra spre Bombay trebuia să ocolească toată Africa, pe la Capul Bunei Speranțe. Pe hartă, soluția era evidentă: în nord-estul Egiptului, doar o fâșie de deșert de puțin peste o sută de kilometri despărțea Mediterana de Marea Roșie. Ideea de a tăia această fâșie este veche de mii de ani.

Canalele faraonilor

Primele legături dintre cele două mări nu au fost directe. Încă din Antichitate, mai mulți conducători ai Egiptului au săpat sau au refăcut un canal care pornea dintr-un braț al Nilului și ajungea, spre est, la Marea Roșie. Mediterana era atinsă apoi pe fluviu. Herodot pomenește lucrările unui faraon, iar regele persan Darius I a lăsat inscripții care laudă terminarea canalului. Nisipul îl umplea mereu, așa că a fost părăsit și redeschis de mai multe ori, ultima dată în primele secole ale stăpânirii arabe.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Napoleon a trimis în Egipt ingineri care să studieze traseul direct. Aceștia au ajuns la o concluzie greșită: că nivelul Mării Roșii ar fi cu aproape zece metri mai sus decât al Mediteranei, iar un canal direct ar inunda nordul Egiptului. Eroarea de măsurare a amânat proiectul cu o jumătate de secol.

Un diplomat cu o idee fixă

Omul care a dus proiectul la capăt nu era inginer. Ferdinand de Lesseps fusese diplomat francez în Egipt, unde se împrietenise cu un tânăr prinț, Said. Când Said a devenit conducătorul Egiptului, în 1854, de Lesseps a obținut de la el concesiunea pentru săparea canalului.

Între timp, măsurători noi arătaseră că cele două mări au practic același nivel. Un canal fără ecluze, la nivelul mării, era deci posibil. Pe teren plat și nisipos, era și cea mai simplă soluție.

Marea Britanie s-a opus din toate puterile, temându-se că Franța va controla drumul spre India. Neputând strânge destui bani din Anglia, de Lesseps a vândut acțiunile companiei mai ales micilor investitori francezi. Cea mai mare parte a acțiunilor rămase a fost preluată de conducătorul Egiptului.

Săpat cu mâna

Lucrările au început în aprilie 1859, pe țărmul Mediteranei, în locul unde avea să apară orașul Port Said. În primii ani, munca a fost făcută aproape numai de oameni. Guvernul egiptean a pus la dispoziția companiei muncitori recrutați cu forța, prin sistemul clăcii: zeci de mii de țărani luați pe rând din satele lor și duși în deșert.

Săpau cu sapa și cărau nisipul în coșuri, pe spinare. Apa de băut era adusă la început cu cămilele. Căldura, bolile și epidemiile de holeră au ucis mulți dintre ei. Numărul morților este disputat: cifrele care circulă variază de la câteva mii până la peste o sută de mii, iar istoricii consideră că cele mai mari sunt exagerate. Nicio estimare nu este sigură.

Mașinile

În 1863, Said a murit, iar urmașul său, Ismail, sub presiunea britanică, a desființat munca forțată pe șantier. Compania a fost nevoită să schimbe metoda. A adus din Europa excavatoare și drăgi cu abur, unele construite special pentru acest șantier.

Drăgile, niște nave cu un lanț de cupe care scoteau nisipul de pe fund, au săpat cea mai mare parte a canalului odată ce apa a pătruns în primele porțiuni. Nisipul scos era aruncat pe maluri prin jgheaburi lungi, înclinate. Ultimele două treimi din volumul total de pământ au fost excavate astfel. Mașinile au făcut munca mai rapidă decât fusese cu oamenii.

Pentru muncitori era nevoie de apă dulce. S-a săpat un canal secundar, care aducea apa Nilului spre șantier. De-a lungul lui au apărut așezări noi, între care orașul Ismailia, la mijlocul traseului.

Lacurile din drum

Traseul nu a trebuit săpat în întregime. În calea lui se aflau câteva depresiuni, între care Lacurile Amare, la acea vreme aproape uscate și acoperite de o crustă de sare. Când apa mării a fost lăsată să intre, ele s-au umplut și au devenit parte din canal. Astăzi sunt locul în care navele care merg în sensuri opuse se pot aștepta una pe alta.

Inaugurarea

Canalul a fost deschis la 17 noiembrie 1869, cu o sărbătoare fastuoasă la care au participat împărăteasa Franței, Eugénie, și mulți monarhi și prinți europeni. Ismail a construit pentru ocazie un palat nou și o operă la Cairo.

Lucrarea a costat de aproape două ori mai mult decât se estimase inițial. Datoriile făcute pentru canal și pentru modernizarea țării au împins Egiptul spre faliment. În 1875, Ismail a fost nevoit să își vândă acțiunile. Le-a cumpărat, în doar câteva zile, guvernul britanic, cel care se opusese atât de mult proiectului. În 1882, Marea Britanie a ocupat Egiptul.

Un canal în centrul politicii mondiale

În 1956, președintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, a naționalizat compania canalului. Marea Britanie, Franța și Israelul au atacat Egiptul, dar au fost obligate să se retragă sub presiunea Statelor Unite și a Uniunii Sovietice. Criza a marcat sfârșitul influenței britanice în regiune.

După războiul din 1967, canalul a fost închis timp de opt ani. Cincisprezece nave au rămas blocate în Lacurile Amare tot acest timp. Echipajele lor au ajuns să organizeze între ele competiții sportive și să emită timbre proprii.

Canalul de astăzi

Canalul a fost lărgit și adâncit de mai multe ori pentru navele tot mai mari. În 2015, Egiptul a deschis o porțiune paralelă de peste treizeci de kilometri, care permite circulația simultană în ambele sensuri pe o parte din traseu.

Pe aici trece o parte importantă din comerțul maritim mondial. Cât de importantă, s-a văzut în martie 2021, când portcontainerul Ever Given, de 400 de metri lungime, s-a înțepenit de-a curmezișul canalului, împins de vânt. Timp de șase zile, sute de nave au așteptat la ambele capete, iar lanțurile de aprovizionare din toată lumea au fost afectate.

Principiul a rămas cel din 1869: un șanț lung, la nivelul mării, fără ecluze. Pe un teren plat și nisipos, soluția cea mai simplă s-a dovedit și cea mai durabilă. Când de Lesseps a încercat să o aplice și la Panama, printre munți și junglă, a eșuat.