Cum a fost construit Colosseumul

Numele oficial era Amphitheatrum Flavium, amfiteatrul familiei Flavienilor. „Colosseum” i s-a spus abia mai târziu, probabil de la o statuie uriașă a lui Nero, Colosul, care stătea alături. Legătura cu Nero nu e întâmplătoare: amfiteatrul a fost ridicat chiar pe terenul pe care acesta își făcuse, după incendiul Romei din anul 64, un palat imens, Domus Aurea, cu un lac artificial în mijloc.

Un gest politic pe locul unui lac

După sinuciderea lui Nero și un an de război civil, noul împărat, Vespasian, avea nevoie să arate că o nouă dinastie aduce altceva. A ales să construiască, pe locul grădinilor private ale predecesorului, o clădire pentru popor. Lacul a fost drenat, iar în locul lui s-a turnat fundația.

Banii au venit, foarte probabil, din războiul din Iudeea. Pe un bloc de marmură din amfiteatru se văd găurile în care fuseseră fixate literele de bronz ale unei inscripții dispărute. Epigraful Géza Alföldy a reconstituit-o, în 1995, după poziția acestor găuri. Potrivit reconstituirii lui, inscripția spunea că împăratul a construit amfiteatrul din prada de război. Prada era, cel mai probabil, cea luată după cucerirea Ierusalimului, în anul 70. Reconstituirea nu este acceptată de toți specialiștii, dar este cea mai citată.

Fundația: un inel de beton

Un teren pe care stătuse un lac este moale și plin de apă. Constructorii au săpat de jur împrejurul viitoarei arene un șanț larg, în formă de inel, și l-au umplut cu beton roman, pe o adâncime de aproximativ 12 metri. Pe acest inel masiv stau pilonii exteriori. Sub arenă și în jur au fost construite canale, care scoteau apa de ploaie și pe cea din pământ spre canalizarea orașului.

Betonul roman, un amestec de var, cenușă vulcanică și bucăți de piatră, putea fi turnat în cantități mari, nu cerea cioplitori pricepuți și se întărea chiar și în condiții umede. Fără el, o fundație atât de mare ar fi fost aproape imposibilă.

Scheletul de piatră

Peste fundație s-a ridicat un schelet de pilaștri din travertin, o piatră calcaroasă albă adusă din carierele de la Tibur, actualul Tivoli, la vreo 30 de kilometri de Roma. Pentru transport s-a construit chiar un drum special. Cantitatea de travertin folosită este estimată, de obicei, la circa 100.000 de metri cubi.

Blocurile nu erau lipite cu mortar. Erau așezate unele peste altele și prinse între ele cu scoabe de fier, adică bare îndoite, fixate în găuri și înțepenite cu plumb. Golurile dintre pilaștri au fost umplute cu zidărie mai ușoară, din tuf vulcanic și cărămidă, iar bolțile de sub tribune s-au făcut din beton.

Cei care vizitează astăzi Colosseumul observă că fațada e plină de găuri. Nu sunt urme de proiectile. În Evul Mediu, când fierul era scump, oamenii au scobit piatra ca să scoată scoabele.

Fațada are trei rânduri de câte 80 de arcade, decorate cu semicoloane: cele de jos în stilul cel mai simplu, cele din mijloc ionice, cele de sus corintice. Al patrulea nivel este un zid plin, cu ferestre mici. Ordinea, de la simplu la ornat, este o regulă pe care arhitecții au folosit-o apoi timp de secole.

Cum intrau și ieșeau zeci de mii de oameni

Partea cea mai modernă a Colosseumului nu se vede din afară. Dintre cele 80 de arcade de la parter, 76 erau numerotate, iar numerele se mai citesc și azi deasupra unora dintre ele. Spectatorul avea un bilet, probabil o tăbliță, pe care scria intrarea, sectorul, rândul și locul.

De la fiecare intrare porneau coridoare și scări care duceau direct spre un anumit sector al tribunelor. Ieșirile spre tribune se numeau vomitoria, de la verbul latin care înseamnă „a revărsa”. Sistemul permitea ca amfiteatrul să se golească destul de repede. Stadioanele de azi folosesc același principiu.

Locurile erau împărțite strict după rang. Senatorii stăteau jos, aproape de arenă, iar cetățenii obișnuiți mai sus. Femeile, săracii și sclavii erau în partea cea mai înaltă, care avea, cel mai probabil, bănci de lemn.

O copertină peste un stadion

Romanii voiau să-i ferească pe spectatori de soare. Peste tribune se întindea o copertină uriașă de pânză, velarium, prinsă de catarge de lemn. Pe ultimul nivel al fațadei se văd și azi console de piatră și găuri în care stăteau aceste catarge.

Cum anume era întinsă pânza deasupra unei elipse atât de mari nu se știe sigur. Surse antice spun că manevra era făcută de marinari din flota militară de la Misenum, obișnuiți cu frânghiile și velele. Reconstituirile moderne propun mai multe variante, niciuna dovedită.

Lumea de sub arenă

La început, arena avea probabil o podea simplă. Cassius Dio, un istoric de mai târziu, scrie că la inaugurare a fost umplută cu apă pentru o luptă navală. Specialiștii încă discută dacă așa ceva era posibil și cum.

Oricum, sub împăratul Domițian, fiul mai mic al lui Vespasian, a fost construit sub arenă un subsol pe două niveluri, numit azi hipogeu. Era o rețea de coridoare, cuști și încăperi pentru decoruri și oameni. Prin zeci de puțuri verticale, ascensoare de lemn acționate cu scripeți și contragreutăți urcau animale și decoruri. Prin trape, acestea apăreau dintr-odată în mijlocul arenei. Podeaua de lemn acoperită cu nisip ascundea totul de ochii publicului.

Cât de repede a fost construit

Inaugurarea, cu jocuri care au ținut o sută de zile, a avut loc în anul 80, la mai puțin de un deceniu după începerea lucrărilor. Ultimele niveluri au fost terminate sub Domițian, câțiva ani mai târziu.

Viteza se explică prin organizare. Elementele de piatră se repetau: aceleași arcade, aceleași trepte, aceleași blocuri. Cioplitorii le puteau pregăti în serie, pe mai multe șantiere deodată. Munca grea a fost făcută, în mare parte, de oameni aflați în sclavie. Mulți istorici cred că printre ei se aflau și prizonieri aduși din Iudeea, dar sursele directe sunt puține.

Ce s-a întâmplat apoi

Luptele de gladiatori au încetat în secolul al V-lea, iar vânătorile de animale sălbatice puțin după. Cutremurele au făcut restul: după cel din 1349, o parte a zidului exterior dinspre sud s-a prăbușit. Timp de secole, ruinele au servit drept carieră, iar travertinul a ajuns în biserici și palate ale Romei.

Abia din secolul al XVIII-lea, papii au început să-l protejeze. La începutul secolului al XIX-lea, capetele zidului rămas în picioare au fost sprijinite cu contraforturi mari de cărămidă, vizibile și astăzi. Ce vedem acum este, în mare, scheletul clădirii: fără marmura, statuile și tencuiala care o acopereau. Tocmai de aceea se vede atât de clar cum a fost construită.