Cum construiau romanii drumuri care au ținut două mii de ani

Pe unele porțiuni din Via Appia, la marginea Romei, se poate merge și astăzi pe aceleași lespezi pe care au călcat legiunile. Drumul a fost început în anul 312 î.Hr. Puține șosele moderne rezistă treizeci de ani fără reparații serioase. Cum au reușit romanii să construiască drumuri care, în unele locuri, se văd și după peste două milenii?

Un drum era construit în jos, nu în sus

Ce vedem la suprafața unui drum roman, lespezile mari și netede, este doar ultimul strat. Partea importantă se află dedesubt. Constructorii începeau prin a săpa un șanț până la un teren tare. Apoi îl umpleau la loc, strat cu strat. Autorii moderni descriu de obicei patru straturi, cu denumiri latinești:

• statumen — la bază, pietre mari, așezate pentru a forma o fundație stabilă;
• rudus — un strat de piatră spartă și moloz, legat adesea cu var;
• nucleus — un strat mai fin, din pietriș și nisip, bine bătătorit;
• pavimentum — suprafața, din lespezi de piatră dură potrivite strâns între ele.

În total, structura putea ajunge la un metru sau chiar un metru și jumătate grosime. Trebuie spus că schema aceasta este un model ideal. În practică, romanii se adaptau la teren și la materialele din zonă, iar multe drumuri din provincii erau acoperite cu pietriș bătut, nu cu lespezi. Pavajul din piatră era rezervat mai ales orașelor și drumurilor foarte circulate.

Dușmanul numărul unu: apa

Adevăratul motiv pentru care drumurile romane au rezistat este felul în care scăpau de apă. Apa care rămâne într-un drum îl distruge: înmoaie fundația, iar iarna îngheață și sparge straturile.

Romanii au tratat problema din trei direcții. Suprafața era bombată, mai înaltă la mijloc, astfel încât ploaia să se scurgă spre margini. De o parte și de alta erau săpate șanțuri care duceau apa mai departe. Iar drumul întreg era adesea ridicat pe un rambleu deasupra terenului din jur. Fundația de piatră mare lăsa, la rândul ei, apa infiltrată să se scurgă în jos, în loc să stagneze.

Drepte ca trase cu rigla

Drumurile romane sunt faimoase pentru traseele lor drepte. Topografii foloseau un instrument numit groma: o cruce orizontală cu fire cu plumb la capete, cu care puteau trasa linii drepte și unghiuri drepte pe distanțe mari. Unde un deal stătea în cale, romanii preferau adesea să îl taie sau să îl urce direct, în loc să îl ocolească. Pentru o armată care mărșăluia pe jos, drumul cel mai scurt era cel mai bun, chiar dacă era mai abrupt.

De-a lungul drumurilor erau așezate pietre miliare, stâlpi de piatră care indicau distanța. O milă romană însemna o mie de pași dubli, adică aproximativ 1.480 de metri. În Forul din Roma, împăratul Augustus a ridicat o „bornă de aur”, punctul simbolic din care porneau toate drumurile imperiului.

Cine le construia și de ce

Drumurile erau, înainte de toate, infrastructură militară. Erau construite în bună parte de soldați, iar scopul lor era ca legiunile să poată ajunge repede oriunde în imperiu, indiferent de vreme. Comerțul și călătoriile civile au venit ca un beneficiu în plus.

Pe aceste drumuri funcționa și poșta de stat, cursus publicus, cu stații de schimb al cailor la distanțe regulate. Un curier oficial putea parcurge zeci de kilometri pe zi, iar în situații urgente mult mai mult. Pentru lumea antică, era o viteză de comunicare fără egal.

La apogeul imperiului, rețeaua de drumuri principale pietruite ajunsese, după estimările obișnuite, la circa 80.000 de kilometri, din Britania până în Mesopotamia. Și pe teritoriul României de azi au existat drumuri romane, care legau orașele și castrele din provincia Dacia.

Sunt drumurile romane mai bune decât ale noastre?

Comparația, deși tentantă, e nedreaptă. Drumurile romane au purtat pietoni, cai și care trase de boi, la viteze mici. Un singur camion modern apasă pe șosea cu o greutate pe care niciun car antic nu o atingea, iar traficul de azi înseamnă mii de astfel de treceri pe zi. Pe un drum roman, cu lespezi denivelate, nu s-ar putea circula cu 100 de kilometri pe oră.

Mai e și o iluzie de selecție: vedem doar drumurile care au supraviețuit. Cele mai multe au dispărut, au fost îngropate sau pietrele lor au fost refolosite la case și biserici.

Lecția rămâne totuși valabilă și o știe orice inginer de drumuri de astăzi: un drum durează atât cât îi durează fundația și atât timp cât apa este ținută departe de ea. Romanii au înțeles asta acum mai bine de două mii de ani și au avut răbdarea să sape adânc înainte de a pune prima lespede.