Cum a fost construit Canalul Panama

Mulți își imaginează Canalul Panama ca pe un șanț săpat între două oceane. În realitate, navele care îl traversează urcă. Sunt ridicate cu aproximativ 26 de metri deasupra nivelului mării, plutesc peste un lac artificial și apoi sunt coborâte pe partea cealaltă. Diferența dintre aceste două idei, șanț sau scară de apă, a însemnat diferența dintre un dezastru și unul dintre cele mai mari succese ale ingineriei.

De ce era nevoie de el

Înainte de canal, o navă care pleca de la New York spre San Francisco trebuia să ocolească toată America de Sud, pe la Capul Horn. Prin Panama, drumul se scurtează cu aproximativ 13.000 de kilometri. Istmul are doar câteva zeci de kilometri lățime, dar este acoperit de junglă, traversat de un lanț de dealuri și de un râu capricios, Chagres, care se umflă violent în sezonul ploios.

Eșecul francez

Primii care au încercat au fost francezii, conduși de Ferdinand de Lesseps, omul care construise Canalul Suez. Încrezător în experiența sa, de Lesseps a insistat pe aceeași soluție: un canal la nivelul mării, fără ecluze. Lucrările au început în 1881.

Panama nu era însă Egiptul. În locul deșertului plat, muncitorii au dat de dealuri care trebuiau tăiate și de ploi tropicale care provocau alunecări de teren, umplând la loc ce se săpase. Mai grav, oamenii mureau în masă de febră galbenă și malarie. Nimeni nu știa atunci că bolile sunt transmise de țânțari. În spitale, picioarele paturilor erau puse în vase cu apă pentru a ține furnicile la distanță, ceea ce crea locuri ideale de înmulțire pentru țânțari.

În 1889, compania franceză a dat faliment, într-un scandal financiar uriaș. Estimările vorbesc despre aproximativ 22.000 de morți în anii francezi.

A doua încercare: mai întâi țânțarii

Statele Unite au preluat proiectul în 1904, la scurt timp după ce Panama își declarase independența față de Columbia, cu sprijin american. Prima mare victorie nu a fost una de inginerie, ci de medicină. Între timp se demonstrase că febra galbenă este transmisă de țânțari, iar medicul militar William Gorgas a pornit o campanie fără precedent: drenarea bălților, plase la ferestre, fumigarea caselor, apă curentă în locul butoaielor descoperite. Până în 1906, febra galbenă fusese eliminată din zona canalului.

Al doilea inginer-șef, John Stevens, a înțeles că problema principală nu era săpatul, ci transportul pământului scos. A reorganizat șantierul în jurul căii ferate: trenurile cărau fără oprire pământul excavat, iar șinele erau mutate pe măsură ce lucrarea înainta. Tot el a convins guvernul american să renunțe la canalul la nivelul mării.

Ideea care a rezolvat totul: un lac

Soluția a fost să nu se mai lupte cu râul Chagres, ci să îl folosească. Un baraj uriaș de pământ, la Gatún, a închis valea râului și a creat Lacul Gatún, la vremea aceea cel mai mare lac artificial din lume. Lacul se află la aproximativ 26 de metri deasupra nivelului mării și formează o bună parte din traseul canalului. În loc să fie săpați zeci de kilometri de șanț adânc, navele pur și simplu plutesc peste valea inundată.

Porțiunea cea mai grea a rămas Tăietura Culebra, de circa 13 kilometri, unde canalul trece prin lanțul de dealuri care desparte cele două oceane. Aici s-a lucrat ani de zile cu dinamită și excavatoare cu abur, iar alunecările de teren au anulat de mai multe ori luni întregi de muncă.

Cum funcționează ecluzele

La fiecare capăt al canalului, navele trec printr-o serie de ecluze, camere uriașe de beton cu porți de oțel la ambele capete. Camerele originale au aproximativ 305 metri lungime și 33,5 metri lățime, dimensiuni care au dictat timp de un secol mărimea maximă a navelor din întreaga lume.

Partea elegantă este că sistemul nu folosește pompe. Apa curge prin gravitație din lac în camera ecluzei, prin tuneluri aflate în pereți și în podea, și ridică nava. La coborâre, apa din cameră este lăsată să curgă spre treapta de mai jos și, în final, în ocean. Lacul este realimentat de ploile abundente din regiune. Fiecare traversare consumă aproximativ 200 de milioane de litri de apă dulce.

Canalul a fost deschis la 15 august 1914, la doar câteva zile după izbucnirea Primului Război Mondial. În anii americani ai construcției au murit, potrivit cifrelor oficiale, în jur de 5.600 de muncitori, cei mai mulți veniți din insulele Caraibe.

Canalul de astăzi

La sfârșitul anului 1999, canalul a trecut din administrarea Statelor Unite în cea a statului Panama. În 2016 a fost deschis un al treilea set de ecluze, mult mai mari, pentru navele portcontainer moderne. Acestea au bazine laterale care refolosesc o parte din apă la fiecare trecere.

Apa rămâne punctul slab al sistemului. Canalul depinde de ploi, iar în perioadele de secetă severă, cum a fost cea din 2023, nivelul lacului scade și autoritățile sunt nevoite să reducă numărul de nave care pot trece zilnic. Un canal construit cu ajutorul unui râu depinde, până la urmă, de cât plouă.