Cum a fost construită Hagia Sofia

În ianuarie 532, Constantinopolul a fost cuprins de cea mai violentă revoltă din istoria lui, numită Nika, după strigătul răsculaților („Învinge!”). În câteva zile, o parte din centrul orașului a ars, inclusiv marea biserică a Sfintei Înțelepciuni, Hagia Sofia. Revolta a fost înăbușită sângeros. La doar câteva săptămâni după aceea, împăratul Iustinian a pus să se înceapă construcția unei biserici noi, care să nu semene cu nimic din ce existase înainte.

Doi matematicieni la conducerea șantierului

Iustinian nu a ales doi meșteri zidari, ci doi învățați. Antemius din Tralles scrisese despre oglinzi curbe și despre geometrie. Isidor din Milet preda geometria și studia lucrările lui Arhimede. Grecii îi numeau mechanikoi, adică oameni care știau să aplice matematica la clădiri și mașini.

Alegerea spune ceva despre ambiția proiectului. Împăratul nu voia o biserică mai mare, construită după rețete cunoscute. Voia o formă nouă, iar o formă nouă trebuia mai întâi gândită pe hârtie.

Problema: cum pui un cerc peste un pătrat

Ideea de bază era o sală largă, fără coloane în mijloc, acoperită de o cupolă uriașă. Romanii mai făcuseră cupole mari, cum este cea a Panteonului din Roma, dar acolo cupola stă pe un zid circular continuu, foarte gros. Antemius și Isidor voiau ca, sub cupolă, spațiul să se deschidă spre toate părțile.

Au așezat cupola pe patru piloni masivi, dispuși în colțurile unui pătrat. Pilonii sunt legați sus prin patru arce mari. Între arce și baza rotundă a cupolei rămân patru goluri în formă de triunghi curbat. Aceste goluri au fost umplute cu bucăți de sferă, numite pandantivi. Ele transformă pătratul de jos în cercul de sus și duc greutatea cupolei spre cei patru piloni.

Pandantivii mai fuseseră folosiți, dar niciodată la o asemenea scară. După Hagia Sofia, au devenit soluția obișnuită pentru cupolele bisericilor din tot Răsăritul, inclusiv pentru multe biserici din România.

Semicupolele care sprijină cupola

O cupolă împinge nu doar în jos, ci și în lături, spre exterior, ca și cum ar vrea să se deschidă. Ca s-o țină, constructorii au așezat spre est și spre vest câte o semicupolă mare, lipită de cupola principală. Aceste semicupole sunt la rândul lor sprijinite de alte semicupole, mai mici.

Rezultatul este o succesiune de bolți care coboară treptat, ca niște valuri. Ele sprijină cupola și lungesc sala. Cine intră în biserică vede deasupra lui un spațiu continuu, lung de aproape 80 de metri, fără niciun stâlp care să-l întrerupă. Pe laturile de nord și de sud, sprijinul vine din pereți plini și din contraforturi masive, ascunse în spatele galeriilor.

Cupola care pare să plutească

La baza cupolei s-au deschis 40 de ferestre, una lângă alta. Lumina care intră prin ele face ca inelul de zidărie dintre ferestre să pară foarte subțire, iar cupola să pară desprinsă de clădire. Istoricul Procopius, care a văzut biserica nouă, scria că cupola pare suspendată din cer, nu sprijinită pe ceva solid.

Ferestrele aveau și un rol practic. Ele împart baza cupolei în segmente care pot să se miște puțin unele față de altele, fără ca întreaga cupolă să crape. Fisurile au apărut totuși, dar s-au oprit între ferestre.

Construită în grabă

Biserica a fost sfințită în decembrie 537, la mai puțin de șase ani de la începerea lucrărilor. Este o viteză greu de crezut pentru o clădire de asemenea dimensiuni. Se spune că pe șantier au lucrat mii de oameni, organizați în echipe care construiau în paralel.

Graba a avut un preț. Zidurile au fost ridicate din cărămidă legată cu straturi foarte groase de mortar, uneori mai groase decât cărămizile. Mortarul se întărește încet. Pilonii și arcele au continuat să se deformeze sub greutate după ce cupola a fost pusă deasupra. Încă din timpul construcției, pilonii s-au înclinat spre exterior, iar arcele s-au deschis.

Coloanele și plăcile de marmură au fost aduse din toate colțurile imperiului: marmură verde din Tesalia, porfir roșu din Egipt, marmură albă de pe insulele din Marea Marmara. Unele coloane au fost probabil luate din clădiri mai vechi.

Prăbușirea și refacerea

Constantinopolul se află într-o zonă cu cutremure. Mai multe seisme din anii 550 au slăbit structura. În mai 558, partea de est a cupolei s-a prăbușit.

Refacerea i-a revenit lui Isidor cel Tânăr, nepotul unuia dintre arhitecții inițiali. El a ridicat cupola cu câțiva metri, ca să fie mai bombată și să împingă mai puțin în lături. A construit-o cu nervuri, ca o umbrelă, cu porțiuni mai subțiri între ele. Noua cupolă a fost terminată în 562 și este, în mare, cea pe care o vedem azi.

Cutremurele au mai dărâmat porțiuni din cupolă în 989 și în 1346. De fiecare dată au fost refăcute. Contraforturile masive de pe laturi au fost adăugate și îngroșate de-a lungul secolelor, inclusiv de Mimar Sinan, marele arhitect al Imperiului Otoman, în secolul al XVI-lea.

Biserică, moschee, muzeu

Aproape o mie de ani, Hagia Sofia a fost cea mai mare biserică a lumii creștine. După cucerirea Constantinopolului de către otomani, în 1453, a fost transformată în moschee, iar în jurul ei au fost ridicate minarete. În 1934, Turcia lui Atatürk a transformat-o în muzeu. În 2020, a redevenit moschee, rămânând deschisă și vizitatorilor.

Arhitecții otomani au studiat-o atent și au preluat soluțiile ei: cupola centrală pe pandantivi și semicupolele care o sprijină se regăsesc în marile moschei din Istanbul. Într-un fel, Antemius și Isidor au stabilit cum se construiește o cupolă mare pentru următoarele zece secole.