Cum a fost construit Turnul Eiffel

În 1889, Franța sărbătorea o sută de ani de la Revoluție printr-o Expoziție Universală. Organizatorii voiau, la intrare, ceva nemaivăzut: un turn de 300 de metri, aproape dublu față de cea mai înaltă clădire de atunci. Proiectul câștigător a venit de la firma unui inginer cunoscut pentru poduri și viaducte de cale ferată, Gustave Eiffel.

Ideea nu a fost a lui Eiffel

Primele schițe au fost făcute în 1884 de doi ingineri din biroul său, Maurice Koechlin și Émile Nouguier. Ei au desenat un stâlp uriaș format din patru picioare de grinzi cu zăbrele, depărtate la bază și unite în vârf. Arhitectul firmei, Stephen Sauvestre, i-a dat apoi o înfățișare mai plăcută, adăugând marile arce de la bază, care sunt mai ales decorative.

Eiffel a fost la început rezervat, apoi a cumpărat drepturile asupra proiectului, l-a susținut public și a pus în joc numele și banii firmei. O bună parte din costuri a suportat-o chiar el, în schimbul dreptului de a exploata turnul timp de douăzeci de ani.

De ce are această formă

La o asemenea înălțime, principalul adversar nu este greutatea, ci vântul. Curba picioarelor nu a fost aleasă din motive estetice. Ea rezultă din calcul: forma este gândită astfel încât forțele produse de vânt să fie conduse spre fundații de-a lungul picioarelor, fără a fi nevoie de bare diagonale masive între ele.

Din același motiv, turnul este o structură cu zăbrele, nu un zid plin. Vântul trece prin el, în loc să îl împingă. Rezultatul este surprinzător de ușor: dacă tot fierul din turn ar fi topit și turnat într-o placă de mărimea bazei, aceasta ar avea doar câțiva centimetri grosime.

Un turn fabricat în atelier

Secretul vitezei cu care a fost ridicat stă în pregătire. Fiecare dintre cele aproximativ 18.000 de piese a fost desenată separat, cu poziția fiecărei găuri de nit calculată la zecime de milimetru. Zeci de ingineri și desenatori au produs mii de planșe.

Piesele au fost fabricate în atelierele firmei, la Levallois-Perret, lângă Paris, și asamblate acolo în elemente de câțiva metri, cu șuruburi provizorii. Pe șantier ajungeau gata de montat. Dacă o piesă nu se potrivea, nu era ajustată la fața locului, ci trimisă înapoi la atelier.

Pe șantier, șuruburile erau înlocuite cu nituri. O echipă era formată din patru oameni: unul încălzea nitul până la roșu, altul îl ținea în gaură, al treilea îi forma capul, iar al patrulea îl bătea cu barosul. La răcire, nitul se contractă și strânge piesele una de alta. Din cele circa 2,5 milioane de nituri, mai mult de jumătate au fost bătute în atelier.

Fundațiile de lângă Sena

Lucrările au început la 28 ianuarie 1887. Două dintre cele patru picioare se sprijină pe un teren aflat lângă Sena, îmbibat cu apă. Pentru ele s-au folosit chesoane cu aer comprimat: camere metalice coborâte în pământ, în care muncitorii săpau la uscat, sub presiune. Fiecare picior stă pe blocuri de zidărie înclinate, astfel încât forța să cadă perpendicular pe ele.

Momentul cel mai delicat

Cele patru picioare au fost ridicate separat, înclinate spre interior, sprijinite pe schele de lemn. La 57 de metri înălțime trebuiau unite prin grinzile primului etaj. Era punctul în care orice eroare de câțiva centimetri ar fi făcut îmbinarea imposibilă.

Eiffel prevăzuse soluția de la început. La baza fiecărui picior se aflau prese hidraulice, cu care întregul picior putea fi ridicat sau coborât cu câțiva milimetri. Schelele se sprijineau, la rândul lor, pe cutii umplute cu nisip: scoțând nisip din ele, sprijinul cobora lin. Cu aceste două reglaje, cele patru picioare au fost aduse exact la aceeași înălțime, iar găurile de nit s-au potrivit. Primul etaj a fost închis în martie 1888.

De acolo în sus, piesele au fost urcate cu macarale cu abur care se cățărau pe aceleași șine pe care aveau să circule mai târziu ascensoarele.

Doi ani, două luni, cinci zile

Turnul a fost terminat la sfârșitul lui martie 1889, după puțin peste 26 de luni. Pe șantier au lucrat între 150 și 300 de oameni. Pentru vremea aceea, măsurile de siguranță erau neobișnuite: balustrade, paravane și platforme mobile. Bilanțul oficial consemnează un singur mort, un muncitor căzut într-o duminică, în afara programului de lucru.

Cu cei aproximativ 300 de metri ai săi, turnul a devenit cea mai înaltă construcție din lume și a păstrat titlul până în 1930, când a fost depășit de clădirea Chrysler din New York. Astăzi, cu antenele din vârf, are 330 de metri.

Protestul artiștilor

Nu toată lumea a fost încântată. În februarie 1887, un grup de scriitori și artiști cunoscuți, între care Guy de Maupassant și Alexandre Dumas-fiul, a publicat o scrisoare de protest împotriva „inutilului și monstruosului” turn, pe care îl comparau cu un coș de fabrică. Se spune că Maupassant lua adesea prânzul în restaurantul din turn, pe motiv că era singurul loc din Paris din care nu îl vedea.

Publicul a judecat altfel. În timpul expoziției, turnul a fost urcat de aproape două milioane de vizitatori.

Salvat de o antenă

Autorizația era valabilă douăzeci de ani, după care turnul urma să fie demontat. Eiffel a înțeles că îl poate salva doar dacă îi găsește o întrebuințare. A instalat în vârf un laborator de meteorologie, a făcut experimente de aerodinamică și, mai ales, a oferit turnul pentru încercări de telegrafie fără fir.

Ca suport pentru antene, turnul s-a dovedit prea valoros pentru armată ca să mai fie dărâmat. Concesiunea a fost prelungită în 1910. De atunci, de pe el s-au transmis semnale radio, iar mai târziu de televiziune.

Turnul de astăzi

Fierul ruginește, așa că turnul este revopsit periodic, cam o dată la șapte ani, de fiecare dată cu zeci de tone de vopsea aplicată de mână. Culoarea s-a schimbat de mai multe ori de-a lungul timpului, de la roșu-brun la galben-ocru și la brunul de acum.

Metalul se dilată la căldură: în zilele toride de vară, turnul crește cu câțiva centimetri, iar vârful se înclină ușor în partea opusă soarelui. Pe vânt puternic, vârful se mișcă și el câțiva centimetri, exact cum prevăzuseră calculele din anii 1880.